Zică lumea orişice, dar toate trăirile de independenţă ale Justiţiei de până acum pot fi considerate şi praf în ochii fraierilor. Mai e mult până să simţim, nu doar să vorbim despre independenţa Justiţiei. Condamnările făcute par a fi mai degrabă un semn că Justiţia din România poate fi independentă, nu că şi este. Adrian Năstase a fost condamnat în cel mai neimportant dosar şi la o pedeapsă foarte mică. Monica Iacob Ridzi a fost doar anchetată, încă este, deşi au trecut mai bine de trei ani de la deschiderea dosarului. Sorin Apostu a fluierat pe unde nu trebuia, Dan Voiculescu trage de timp până la prescrierea Icăi, rămasă tot fată mare. Să ne mai amintim că Regina vămilor încă nu a apărut, iar în acest dosar au fost judecaţi doar cei mici şi neînsemnaţi. Să ne mai amintim şi că senatorul Voicu, magnatul Patriciu, judecătorul Costiniu, golanul Blejnar sunt bine şi transmit bezele Justiţiei.
Despre Monica Macovei nu pot spune că a fost independentă! Dovadă faptul că s-a înregimentat repede în PDL şi, în prezent, este unul dintre cei mai activi şi agresivi membri ai partidului. Cred că a fost la fel de independentă precum buzoianul Cătălin Predoiu şi moldoveanca de azi, Mona Pivniceru. Dar vorbim despre independenţa Justiţiei… O poveste frumoasă, fără sfârşit, marcă înregistrată „inedit în România”, în care legea va fi lege doar atunci când boşii acestei ţări, cu celeritate cei ce beneficiază de imunitate, vor strânge din fund atunci când vor mai risca să o încalce şi, poate, se vor gândi de două ori înainte să facă asta. Vom avea o Justiţie doar atunci când concursurile şi numirile vor avea caracter public. Deocamdată, avem o armată de piloşi incompetenţi care primesc lumina de la Cotroceni. Pariez că după alegeri, aceiaşi activişti degizaţi vor schimba rapid şi fără regrete tabăra, păstrându-şi obiceiurile: acelea de a da curs unor frustrări îndelungi, mocnite, transformate în răzbunări atroce. Dramatic va fi că vom rămâne pe cap, continuând să-i plătim gras, din buzunarele noastre, cu aceeaşi gloată de cârpaci în ale meseriei, care se vor închina, însă, la o altă „icoană”.
Se petrece azi în România un război de aceleaşi dimensiuni cu cele ale referendumului. Doar că breeking-news-urile scandalurilor în privatizările exotice şi atacurile urşilor ucigaşi îl acoperă. Bătălia pentru şefia DNA şi a Parchetului General reprezintă o miză uriaşă, cu impact decisiv pe următorii patru ani. Ura împotriva celor două instituţii e transpartinică, iar ochii Uniunii Europene pe cele două numiri vin şi sunt de pretutindeni. Evident, ne putem permite să mânărim, dar o vom face pe barba noastră! Mona Pivniceru este o veche şi consacrată adversară, combatantă feroce a DNA. De aici reacţia dură a CSM şi conflictul la scenă deschisă cu doamna, până ieri ea însăşi membru CSM. Procedura numirii noilor procurori şefi de la Parchete se anunţă a fi o afacere de familie. Nu că până acum nu ar mai exista fini şi afini, soţii şi amante în structuri… Ceea ce se încearcă, însă, prin metoda Pivniceru, nu mai lasă loc niciunui nesprijinit la şefia Parchetelor! Cele două acţiuni, indiferent de timpul în care au avut loc, au fost, întotdeauna, punctul nevralgic al puterii şi opoziţiei, deopotrivă. Indiferent de numele şi prenumele liderului, presiunile au venit dinspre baroni, parlamentari cu dosare, sponsorii de partid deocheaţi şi lista continuă… Pivniceru a fost plasată strategic la Ministerul Justiţiei. Este un fel de madam Macovei în variantă ACD-istă, mamă bună pentru întreaga familie USL-istă, precum Monica pentru partea pedelistă. Se joacă cartea independenţei de politic. În realitate, ăştia îşi vor sparge capetele şi îşi vor sfâşia biografiile în lupta pentru şefia Justiţiei! Drumul Monei Pivniceru este unul cu sens unic… La învestire, premierul Ponta i-a cerut reformă! Una adevărată… E rândul doamnei Pivniceru… E războiul obiectivităţii cu ea însăşi!
