Puterea noastră stă în cuvinte. Vorbesc despre noi, jurnaliştii… Aşa, şi?! Şi ce dacă, ar spune unii… Şi ce, ar zice alţii… Şi atât, aud ironia omului sănătos. Spre ea încerc să mă îndrept. Puterea noastră stă în cuvinte. A lor, în altfel de putere, asezonată, vădit şi mai nou deşănţat, la orice… Aşa ne-am trezit cu discursuri-păreri, monoloage abisale, stropşeli indignate ale unor personaje despre a căror existenţă ştiam, dar pe care îi ignorasem din simplul motiv că nu reprezentau decât, fie un gângăvit de conjunctură, fie un mormăit de complezenţă. Acum, mai mult ca oricând, lumea parcă a luat-o razna fără speranţă în revenire. Partidele şi-au scos la înaintare soldaţii infanterişti, masa de manevră, puşcaşii, mici şi mari, gloata, cu şi fără trese ori poleială. Nulităţi pe care, în mod firesc, le-am fi trecut cu vederea, indiferenţi, în situaţii normale. Nulităţi care s-ar fi pierdut în anonimatul grămezii, cirezii, turmei, ne ţin lecţii de legislaţie, bun simţ şi morală ca şi când, brusc, ne-am fi transformat cu toţii în stane de piatră şi nu mai putem riposta. Ca în povestea în care dacă îndrăzneşti să întorci capul şi să te uiţi în urmă, în pofida sfatului de-a nu o face, am încremenit blestemaţi, condamnaţi să vedem cum, o mână de loaze decid pentru noi. Cum să ne trăim viaţa de acum înainte, că aşa ar fi firesc, ce avem voie, ce avem mai puţină voie şi ce nu avem voie deloc, crezând că pot face asta în strâmbătatea legii anume şi special croită, prin care au fost aleşi pe nişte liste împreună cu alte nulităţi anonime bune de nimic, dar cu pretenţii de pretenţii şi fiţe de fiţe. Ne-au obosit şi ne-au uzat ajungând aproape să capitulăm în faţa puterii cozilor de topor, a prostiei infatuate, a minciunii şi a golăniei ridicată la rang de mare „artă”. Şi nu, nu merităm asta…
Reamintesc un adevăr uitat, se pare, iremediabil, iremediabil valabil însă, oricând, pentru oricine! Indiferent de nume, prenume, funcţie, grad şi tresă… Există o pioşenie a hoţiei, a răului în general, moment în care, personajul ajuns în faţa legii este luat cu leşin. Dacă el este „om mare”, leşinul este cu atât mai mare! Există, în caz că aţi uitat, care aţi uitat, o inevitabilă, demonstrată curbă a lui Gauss. Şi înainte de a-şi face efectul se aude un clopot cu acelaşi nume. Poate fi pentru noi, cei rămaşi în plus la poalele curbei lui Gauss, uneori singura speranţă. Niciodată, însă, pentru cei ajunşi în vârful ei.
Până atunci, ei sunt cei care ne arată, zi de zi, că în locul în care te-ai născut şi trăieşti ai devenit străin pentru că nu mai ştii nici măcar pe ce lume eşti. Ai sentimentul că trăieşti chiar într-o altă lume, fiindcă în locul tău nimic nu mai e la fel. Trăieşti după ureche, trebuie să ştii să minţi, să furi, să fugi, să te caţeri ori dacă eşti „om brav”, musai a deprinde alte „calităţi”: cum ar fi să vânezi! Nu orice, ci influenţă, putere, glorie, proprietăţi şi oameni. Aşa ajungi să cunoşti vânătoarea, să adulmeci vânatul, să-i speculezi nevoile pentru a-l atrage în cursă. În jungla locului nostru de existenţă, canibalismul a ajuns mod de viaţă. Mănânci din impozitele firmelor private, televiziunile private papă la rândul lor din naivitatea amărâţilor, politicienii papă din bucatele destinate celor ce i-au făcut ce sunt. Tu?! Tu trăieşti complicitatea… Mănânci de unde îţi dă „Dumnezeu”, iar „Dumnezeu” pentru asta îţi ia minţile şi tot aşa… Locul în care trăieşti e frumos. E cu adevărat frumos, e o privelişte minunată… Numai că în priveliştea asta, oamenii sunt mici sau insesizabili. Pe aceste meleaguri doar străinii mai au o ţară. Ţara noastră… Cât despre noi… Puterea noastră stă în cuvinte! Şi în aşteptarea curbei lui Gauss… Pun pariu că „titraţii” vremii habar nu au de ea!
