Profesorul de română întreabă la oră: ce vreţi să vă faceţi când veţi fi mari? Când veni rândul lui Gigel, acesta răspunse: vreau să ajung miliardar, să am o ţoapă mişto căreia să-i cumpăr ţoale de firmă, bijuterii scumpe, să o plimb peste tot în lume cu avionul meu privat, să petrec vacanţe cu ea pe propria-mi insulă exotică din mijlocul Pacificului. Şocată, profesoara se făcu că nu aude şi trecu mai departe. Dar tu, Monicuţa, ce vrei să te faci când vei fi mare? Ţoapa lui Gigel… răspunse ea. Se vede cu ochiul liber: câţi şi câte de Gigei şi Monicuţa! Unii şi unele există, alţii şi altele visează să fie şi ar face orice pentru asta, sub forme şi realităţi diverse. Care ar spune „nu” unui trai de asistat social, un dolce far niente, obţinut rapid şi de cât mai lungă durată? Cine mai crede în ideologie, în principii? Cu o doză de demagogie cât munţii aclamăm că „vrem o ţară ca afară”, că vrem libertatea cuvântului, garantăm stat de drept şi justiţie independentă… Aiurea! Nu condamnăm acte, fapte, abateri de la principii sau devieri comportamentale. Nu facem asta din ipocrizie, din teamă. În schimb, înfierăm, hulim şi punem la zid persoane doar pentru că ceea ce nu admitem la unii devine calitate la alţii. Aşa că ne-am trezit cu „apărători” de tot soiul.
Apărătorii democraţiei acuză de dictatură şi politica pumnului în gură, dar înjură pe toate drumurile, batjocoresc cum vor ei şi pe cine îi deranjează, mănâncă rahat după rahat şi prima şi a doua oară, de câte ori trebuie, să le fie bine. Apărătorii luptei împotriva nepotismului şi ignoranţei se sufocă de indignare că fata lui tata e directoare mare, dar aceiaşi indivizi nu suflă o vorbă despre copiii, nevasta, ginerele, inclusiv amanta, angajări de prima mână în sistem.
Apărătorii banului public se învineţesc de ciudă şi supărare la auzul „genţi Louis Vuitton, parfum Gucci”, dar rămân complet impasibili când vine vorba de drumuri cârpite, licitaţii aranjate, târnăcoape de sute de euro, wc-uri de zeci de mii de lei, file fără acoperire, cartofi de sute de lei kilogramul, medicamente expirate, ţepe date direct banului public sub ochii abilitaţilor care sunt şi ei, alţi „apărători” ai legii şi ai statului de… drepţi în faţa celor care i-au uns şefi, protejându-se reciproc.
Apărătorii justiţiei se albesc de furie când te cheamă şi te întreabă procurorii, dar aceiaşi apărători uită când intervin pe mâini diverse pentru dosare, utilizează tertipuri şi chichiţe avocăţeşti, cumetreşti, pentru amânare până la prescriere. Apărătorii drepturilor omului se opăresc în atitudine când ziaristul aruncă pe piaţă posibilitatea existenţei unei colaborări cu Securitatea, incompatibilitatea cu funcţia deţinută, corupţia pe fonduri europene şi subvenţii ilegal şi fals acordate, dar privesc cu normalitate neplata salariului, munca la negru, concedierea de la locul de muncă ori destituirea din funcţie doar pentru a-şi aduce ţoapa secretară. Apărătorii săracilor se găsesc şi în dreapta şi în stânga, sunt pretutindeni şi fără număr, îi recunoaşteţi după costumele Armani, tricourile Lacoste, pantofii Puma şi bolizii de X7, sunt cei ce plâng poporul sărac şi asuprit, înfierează ciocoii gen Andronache Tuzluc, dar îi apreciază pe cei de tip nou, gen Dinu Păturică sau Felix Varanul. În sfârşit, exemplele sunt multe, la fel şi ţoapele, tot aşa şi Gigeii şi Monicuţele. Sunt multe exemplele în care suntem apărătorii a ceva sau a cuiva, duşmanii a altceva sau altcuiva. Altfel spus, rar sau deloc mai condamnăm golănii, atitudini, devieri, nesimţiri, tupeu, grandomanie, măgărie, mojicie, mârlănie, îngâmfare, prostie. Facem, însă, „măgăriile” noastre şi condamnăm sau lăudăm persoane care le comit, după cum credem noi că ne-ar fi mai bine… Cu alte cuvinte, avem o ţară minunată, plină de Monicuţe, fiecare cu Gigelul ei personal. Când n-or mai fi Monicuţe, împuţina-se-vor şi Gigeii…
