A le cere unora să plece din politică e ca şi când i-ai cere unui nespălat să facă baie. Finalul ar fi tot acela: mizerabilul nu se va spăla pentru că-i place propria duhoare sau va inventa ceva frisoane să-şi motiveze nesimţirea. Evident, el crede că e dreptul lui să pută dacă vrea. I-aţi spus vreodată vreunui nespălat să se spele?! Dar vreunui politician să plece?! Nici unul, nici celălalt nu vor pleca de bunăvoie, indiferent cât de păguboşi sunt, ba, mai mult, politicianul va face pe dracu-n patru să rămână cât mai multă vreme în politica de la vârf. Ei sunt nespălaţii care, cu cât te agresează mai mult, cu atât îşi consolidează poziţia mai tare, devin mai puternici odată cu resemnarea noastră de oameni educaţi şi prea mult bun simţ de a le spune, verde-n faţă că… put! A trădare, a furt, a compromis şi complicitate, a bani murdari, a nesimţire! Duhoarea lor se răspândeşte repede, iar ei mizează pe faptul că, la un moment dat, ne vom obişnui cu ea şi o vom considera normală. Din păcate această nesimţire se ia. Şi dacă le spui că sunt ticăloşi lipsiţi de caracter, îţi vor râde-n nas şi-ţi vor răspunde cum doar nesimţiţii o fac: Ba, pe-a mă-tii! Cum să-ncerci a-l lămuri pe unul din acesta că greşeşte…
E simplu, e logic. Nu poţi ajunge la creierele lor decât vorbind limba pe care o înţeleg. Rău e atunci când tu nu poţi vorbi limba lor. În mintea lor rolurile se inversează şi tu devii cel nesimţit şi nerecunoscător. Degeaba le dai săpun. Mulţi o să-l mănânce şi apoi se vor mira de ce fac clăbuci când vorbesc. Rău e şi că odată ajuns printre lupi începi să urli ca ei. Am văzut şi mi-a părut rău, oameni pe care îi respectam şi admiram, de nerecunoscut. Banii i-au prostit definitiv şi în goana lor după ei au ajuns să considere că totul în lumea asta se învârte în jurul lor şi restul nu mai contează. Când ajung să vadă prăpastia se mulţumesc să spună: Băi, ce prost am fost, bagă repede un „reset” şi o iau de la capăt. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fără să-i fi rămas ceva în cap din experienţele trecute, fără jenă, fără resentimente… Ca un nesimţit! Se ştie că fiecare ţară are tâmpiţii şi proştii ei. Devine însă periculos atunci când cei ce vor să profite de pe urma lor îi transformă în masă de manevră, manipulându-i în favoarea propriilor interese meschine.
Am văzut prin natura meseriei mulţi snobi, unul mai snob ca altul. Mai înfumuraţi decât ar fi justificat, deşi nu-i recomanda foarte tare nici educaţia, nici cultura. Faptul că se desprinseseră de la coada vacii şi nu le mai cântau greierii prin călcâie i-au făcut să se creadă „nişte domni”. Care cum prinde un pic de poleială, îmbracă ţoale de firmă, conduce bolid de lux, citeşte titlul la o carte, două, se duce la expoziţii, devine automat o fiinţă superioară, nesfârşită sursă de sfaturi în viaţă şi, odată cu toate astea, îşi ridică nasul atât de sus încât nicio prăjină de legendă nu mai ajunge la el. Între timp, tot românul vrea schimbarea vieţii în bine. O iau, se lovesc cu ea-n cap, ţipă după ea, tânjesc şi se smiorcăie c-o vor, c-o doresc, că nu mai pot trăi fără ea. Schimbarea se uită tâmpă la ei şi stă. Nu vine… Pentru că nu poate, n-o lasă ei! O ţin departe, de unde să nu-i atingă în profunzime pentru că le e greu să înţeleagă când ai de toate pentru că ai de unde, de la cine şi prin cine. În tot acest timp, „nespălaţii” doar pe la nunţi ce se mai veselesc şi cântecele lor capătă o nuanţă de haz de necaz. Apoi, o iau de la capăt cu jelania: n-avem aia, nici aia…
Adevărul e că nu ne prisoseşte… Toamna ne mănâncă păduchii şi urşii, iarna ne înghit zăpezile şi lupii, primăvara ne iau apele, vara ne omoară seceta şi canicula. La mulţi ani, domnule senator! Să ne trăiţi, domnule deputat! La mai mare, domnule ministru! Să ne trăiţi, boier dumneavoastră!
