Nu le ştiu pe toate. Sunt măcar bucuros că ştiu că nu le ştiu pe toate. Cu mulţi ani în urmă am aflat, întâmplător, despre faptul că pe bulevardul gării, în zona fostului ICIL, acolo unde acum se face un supermarket, după ce Teiu Păunescu a luat un sac de bani de pe fosta fabrică de brânză privatizată pe timpul lui Ştefan Boicea, de existenţa casei, din partea bunicilor materni a marelui poet Ion Minulescu.
M-a fascinat ideea asta. În cele câteva drumuri spre gară mi l-am închipuit pe marele poet în peisajul dominat de un nuc maiestos. Chiar dacă nu-i aşa, aş vrea să cred că oraşul în care plouă de trei ori pe săptămână e Slatina, iar Minulescu a scris asta atunci când venea în vizită pe la bunicii săi. Cu ultimele puteri, comuniştii au demolat imobilul respectiv, iar nucul l-au făcut lemne de foc. Se întâmpla asta în timpul primarului Barbu, cel care n-a mişcat un deget pentru a opri buldozerele IJCM-ului.
Astăzi, la peste trei decenii distanţă de la demolarea frumoasei case, ce nu a apucat nici măcar să fie tencuită, uitarea îşi face de cap. Nu mai e nici un semn peste timp. Aşa ne e nouă dat, să fim puternici doar atunci când suntem. Când plecăm, devenim amintiri. Cu trecerea timpului, din ce în ce mai puţine…
În oraşul unde Eugen Ionescu e ridicat la rang de părinte spiritual al cetăţii, deşi până în ultimele clipe ale vieţii acesta căuta să-şi renege apartenenţa la locurile natale, în acelaşi oraş, Slatina, Minulescu e pedepsit. Chiar dacă biblioteca judeţeană îi poartă numele. Despre Ionescu găseşti informaţii în coşurile cu floricele de la cafeneaua Andrei Bărbulescu, pe soclul unei statui amplasate în tufiş, în numele unei fundaţii ce nu e non-profit, în sigla unei şcoli scăpătate şi prin alte evenimente pseudo-culturale.
Evident, părerile pot fi împărţite. Accept asta. S-a terminat stocul de ipsos, iar toţi cei care merită statui sunt trecuţi pe lista de aşteptare. Pentru Minulescu însă, în semn de respect, chiar şi de mândrie locală, pentru faptul că el ne aparţine şi nouă, cetăţenilor oraşului fără prea multe valori, nu ar fi suficient decât o placă de marmură, de 50 de centimetri pătraţi şi doi grosime. Un caligraf în piatră ar putea să imprime un simplu mesaj: „Aici a fost casa unde a locuit o vreme, la bunicii materni, poetul Ion Minulescu…”. Nu e scump. Problema e că din zona privată o astfel de iniţiativă nu poate trece de birocraţie şi… prostie. Din zona publică, ea, iniţiativa, lipseşte. Nu mai spun că ar fi ca o lecţie de literatura română. Aia pe care nu o mai citesc copiii noştri!
Iar cei de la supermarketul nou construit, în curs de inaugurare, sunt sigur că nu s-ar supăra atunci când li s-ar cere acordul la amplasarea acestui semn. Însă, unde nu e voinţă, e prea mult… Eugen Ionescu.
Caută
