Ieri, pe pagina unu, tot în Gazeta Nouă, Marius Oprescu – vicepreşedinte la Consiliul Judeţean, a făcut un inventar realist asupra nevoilor legate de infrastructură, pe care le are Oltul astăzi. Situaţii, speranţe, vise, promisiuni electorale, necesităţi obiective ale comunităţilor oltene. Acolo unde e mai mult de lucru ca în altă parte a ţării, pentru că pe noi, atunci când mai toţi guvernanţii de după 1989 împărţeau fonduri de la guvern, ne umpleau de sfaturi şi amânări succesive…
Oltul are nevoie de aproximativ zece mii de miliarde de lei vechi. O sumă imensă la prima vedere, dar una în care se regăsesc doar acele investiţii minimale, necesare în domeniul infrastructurii: apă, canalizare şi o reţea de drumuri aşezată în parametrii bunului simţ. Vreo trei mii de miliarde pentru lucrări începute, vreo şapte mii pentru altele aprobate, în aproximativ 80 de localităţi. Adunate fiecare, proiect cu proiect, localitate cu localitate, socoteala iese. Dacă nu cumva dă şi mai mult. Însă, cu puţin realism, în nişte condiţii date de austeritate, criză, e aproape imposibil ca aceste iniţiative, demersuri aflate în diverse faze de execuţie, să ajungă la finalitate. Chiar şi aşa, ceva se mai poate face. Şi, culmea, fără bani: un inventar corect asupra acestor proiecte strânse în agenda guvernului, de pe timpul lui Tăriceanu, atunci când curgeau fondurile prin albia gârlei…
Cu siguranţă, o astfel de listă, realizată în urma inventarului, ar genera disconfort şi supărare pentru o parte din primarii Oltului, care au depus hârtii, care au început lucrări. Aici, cu puţină raţiune, se pot găsi, la nivel judeţean, criterii de departajare. Legate de gradul de adresabilitate, de situaţia efectivă a satului respectiv (unele sunt în curs de depopulare, altele sunt în curs de extindere) şi alte modalităţi care să nu conţină factorul politic sau rezultatul obţinut la ultima campanie de cules voturi pe tarlaua democraţiei.
Normal, vor apărea şi supăraţi. Însă, unde nu există aceştia. Dar, într-o astfel de situaţie, în care banii sunt puţini, iar perspectivele sunt aşa şi aşa, cred că această departajare, dincolo de criteriile acceptate în proiectele cadru, se impune! Altfel s-ar putea să ne trezim în situaţia că un cătun cu treizeci de case, dintr-o comună din nordul Oltului, în care locuiesc doi moşnegi simpatici şi trei babe rele de gură, la care vin nepoţii doar a doua zi de Paşti, să beneficieze de toate utilităţile din pachetul de bază, în timp ce mai la sud, într-o comunitate aflată în plină expansiune edilitară, cei mai fericiţi oameni din sat să fie fântânarul şi posesorul autoutilitarei destinate vidanjării foselor mai mult sau mai puţin ecologice. E drept, argumentul e teoretic, el nu trebuie considerat decât un simplu studiu de caz. O privire detaşată, din afară, asupra unui sistem care îşi face planuri de viitor şi caută surse şi resurse…
