Joia trecută, pe la prânz, în curtea Spitalului Slatina s-a făcut recepţia la parcarea stabilimentului. Lume multă, de-ai casei, de la Consiliul Judeţean Olt, ceva presă şi un sobor de curioşi. Firesc, au apărut comentariile pe seama investiţiei, a utilităţii, dar şi o abordare legată de necesitatea transformării acestei închideri de lucrare într-un eveniment public. La prima vedere, cârcotaşii au dreptate. Adică, ce-i aia domne’, inaugurăm o parcare? Când sunt atâtea de făcut, când spitalul are şi alte nevoi, când performanţa medicală de la Slatina merge pe drumul anevoios al căutării propriei identităţi? Însă, pentru că omul uită repede, e nevoie de un exerciţiu de memorie, pentru a explica de ce această parcare reprezintă un pariu câştigat de preşedintele Paul Stănescu de la Consiliul Judeţean, organismul tutelar al instituţiei sanitare în cauză…
În urmă cu vreo doi ani, la spital înnebunise lupul. Rău de tot. Sindicatul cadrelor medicale din SJU, având în fruntea obştii fruntaşii pe ramură din întrecerea socialistă, pe doctoriţa Eufrosina Brătoi, pe bărbatul de stat de la conservatori, Sorin Lesnic, la o şedinţă a lor cu preşedintele Stănescu, cu primarul Slatinei de atunci, ţipau ca din gură de şarpe, pe acelaşi ton cu al răsculaţilor de la 1907. Ei nu voiau pământ, voiau… parcare. Trivialităţi la gura medicilor, ameninţări, un pic de şantaj, cu nişte plângeri penale - elementele dialogului din epoca respectivă.
Timpul a trecut, la spital, astăzi este o stare de normalitate, iar climatul medical asigură condiţiile pe care un bolnav le cere, şi de la spitale de renume, dar pe care le primeşte, chiar mai bine, la Slatina. Iar parcarea, faimoasa parcare ce îi ţinea pe loc pe medicii slătineni, e gata. Semn că paşii făcuţi spre normalitate lasă semne concrete în spaţiul public. Mai rămâne de umblat puţin la normalitate, dar şi aşa, astăzi, principala instituţie publică de interes sanitar este pe drumul cel bun.
Se vorbeşte, se acţionează în premieră naţională, pentru introducerea unui nou concept în relaţia pacientului cu sistemul: decontul la externare. Adică, fiecare pacient să primească un desfăşurător al cheltuielilor făcute împotriva bolii şi a nevoii care l-a adus pe om pe pat de spital. Iar asta pentru că, în urmă cu ceva timp, preşedintele Stănescu a înţeles că nu trebuie să răspundă unor provocări nefondate, care depăşeau graniţa dintre urban şi suburban, cu aceeaşi monedă. Pilda sa arată că miza intrării în epoca dialogului e mai importantă decât orice poziţie aşezată de către combatant în zona lipsei de dialog. Paşi mici, semne mari. Eficienţă pe măsură. Restul, pentru că există şi aşa ceva, ţine de cei care au de acum încolo mult mai multe obligaţii morale şi mai puţine griji…
