Săptămâna trecută, reprezentanţii din familia ultimului rege al României (dintr-un sentiment de prudenţă… republicană, evit substantivul propriu „Casa Regală”) au organizat la Bucureşti o întâlnire, la Palatul Elisabeta, cu ocazia aniversării datei de 10 mai. Un reper pentru monarhia românească, o dată controversată pentru istoria poporului de la nord de Dunăre. Cum evenimentul a fost unul privat, nu se discută criteriile pe care au fost selectaţi invitaţii. Aici, fiecare decide şi îşi asumă responsabilitatea în cauză. Nu înţeleg, oricât aş încerca, să găsesc justificarea asupra unora dintre premiile, distincţiile în cauză, acordate de trimişii lui Mihai de România. Nu mă voi opri decât la o analiză oarecare, una în care pun, între teză şi antiteză, două nume: primul, luat la întâmplare, cel de-al doilea, după o analiză atentă…
Sorin Oprescu, primarul general al capitalei, a fost răsplătit de către regalitatea românească pentru merite şi fapte. În schimb, în timp ce faptele acestuia sunt fie aşteptate, fie nasc controverse, regalitatea putea să găsească înţelepciunea de a evidenţia, într-un fel, pe unul dintre invitaţi. Venit de la Olt. Pe seniorul Paul Popescu. Fost senator ţărănist, luptător adevărat împotriva sistemului comunist (cel care l-a trimis pe Mihai în exil), prizonier în beciurile sistemului, ani buni, pentru o cauză, pentru o idee, Paul Popescu înseamnă pentru ideea de monarhie românească, prin cele făcute până acum, mult mai mult decât ar face de acum încolo exemplul luat aleatoriu, numit Sorin Oprescu…
Evident, viaţa merge mai departe pentru toată lumea, chiar dacă nu s-a produs această recunoaştere faţă de un luptător adevărat, pentru ideea de dreaptă românească sub sceptrul monarhic. Însă, regretul amar va mai rămâne o vreme. Atâta timp cât această carenţă în modul de raportare la oamenii din timpul prezent va mai exista în ţinuta şi expresia monarhiei româneşti. Aşa cum se exprimă ea, sau, din păcate, mai bine-zis, cum nu se exprimă, în spaţiul public, acolo unde românii caută în stânga, caută în dreapta, sprijin pentru a trece pragul acestor vremuri cumplite. Altfel, legat de acest eveniment, propunerea lui Gigel Ştirbu, varianta contemporană a lui Dinu Păturică, în sensul ca 10 mai să devină Ziua naţională a României, este făcută fie din ipocrizie maximă, fie din cauza insolaţiei. Legăturile acestuia cu regalitatea fiind doar circumstanţe de conjunctură, menite să-l ţină pe demnitarul care a uitat să mai treacă prin judeţul în care a fost ales de prostime, într-un iluzoriu cerc al politicii de salon din Bucureşti.
