Vremurile sunt grele. Imposibil de grele. Iar mulţi dintre noi, cei care suntem prinşi cu viaţa asta agitată, nu avem ochi să-i vedem pe cei care rabdă în tăcere. Mulţi, în sărăcie şi în demnitate. Căci, cei care întind mâna şi-şi strigă necazul sunt puţini. E o chestiune de demnitate românească, ce vine de peste secole. Cu toate păcatele lor, unele autentice, altele doar invenţii ale urmaşilor celor din triburile celte, aşezate pe teritoriul actual al Franţei şi al Angliei, românii sunt demni faţă de cei care astăzi se cred stăpânii Europei. Împinşi de nevoie, dintr-o sărăcie pentru care nu se fac vinovaţi, mulţi dintre ei mai merg pe acasă, prin satele lor, acolo unde, chiar dacă nu mai au pe nimeni, în căutarea speranţei. Iar pentru asta, pentru întâlnirea în cauză, îşi calcă pe inimă, atunci când vând pământul lor. Sau mai puţin al lor, mai mult al strămoşilor. Care, între timp, şi ei s-au făcut pământ. Aminteşte de ei doar litera scrisă, abia desluşită sub muşchiul verde negricios, pe monumentul din centrul satului, bătălia şi anul…
Unii au plecat la război doar pentru pământ. Chestiune cu ţara, cu faptele de vitejie pentru cauza regelui… un moft, o interpretare dată de istorici. Ei nu au vrut, şi cei care au rămas în tranşee, şi cei care s-au întors, decât pământ. Iar astăzi, nepoţi şi strănepoţi, din sat sau din oraş, vând pământ. Pe un preţ de mizerie. Pe douăzeci de milioane pogonul. Cam cât să îmbraci familia de Paşti şi să cumperi la copii două telefoane mobile, din plastic chinezesc. Cu abonament şi cartelă, ca să nu iasă operatoru’ în pierdere… Prin satele Oltului, samsarii de pământ cumpără în numele celor ce nu se pot afişa, de-a valma. Îi iau pe bătrâni în maşini scumpe şi-i duc la notar şi la cartea funciară. Să semneze şi să primească bani. Pentru care tot ei spun mulţumesc…
E atât de puţin douăzeci de milioane un pogon de pământ, încât, pe undeva suma asta nu are valoare. Nici măcar pe cea a copitelor de la boii care până acum patruzeci de ani arau, doi ani la lung şi unul de-a latul, pogonul de pământ. Se surpă crucile fără de morminte de la intrarea în bisericile satelor. Zboară vulturul de pe monumentul de lângă cooperativă, văzându-i pe cei ce au plecat de acasă să facă pământ, rămaşi fără pogonul din tarlaua nu ştiu care, vândut la un preţ de ruşine. De bătaie de joc. Pentru ei, cei care au fost, dar şi pentru ceilalţi ce vor veni şi nu vor mai şti de unde se trag. În acest timp, noua colectivizare duduie. Nici nu se poate altfel, când e doar douăzeci de milioane un pogon de pământ. În extravilan, oriunde în judeţ. Acolo unde vin să-l are tractoare americane, conduse de mecanici ce nu ştiu povestea pământului în care ei, la capăt de loc, butonează brazdele rotative ale unui plug ce nu are poveste şi fier românesc în el. Douăzeci de milioane pogonul! Doamne, cât de puţin…
