Născut în Slatina în anul 1794, din „părinţi orăşeni”, după cum notează George Poboran în „Istoria oraşului Slatina”, Barbu Paris Mămuleanu a fost fiul unui „mămular” de naţionalitate română, un negustor de diferite mărunţişuri, de băcănie şi de lipscănie, originar din satul Bircii, aflat în apropiere de actualul oraş Scorniceşti.
Familia viitorului poet „avea case în faţa bisericii Ionaşcu, pe strada Solomon (…) Numele lui adevărat este Mămuleanu, de la «mămulean», iar nu cum i-au zis toţi scriitorii, «Momuleanu sau Mumuleanu». El a învăţat carte grecească şi românească la Şcoala «Ionaşcu» din Slatina, pe la 1800 şi 1804“, povesteşte Poboran.
Viaţa în sânul familiei Filipescu
Tot de la istoricul George Poboran aflăm că Barbu Paris Mămuleanu a fost ajutat foarte mult în tinereţe de Dinu Constantin Filipescu, cel care l-a angajat ca supraveghetor al copiilor săi, luându-l împreună cu familia sa la Bucureşti şi sprijinindu-l să-şi îmbogăţească cunoştinţele literare.
„Pe timpul acesta (începutul secolului XIX – n.red.), Dinu Constantin Filipescu, baş-boier al Valachiei, care era numit domnitor şi epitrop al averii lui Ionaşcu, venind des prin Slatina, unde fusese şi ispravnic, îi plăcu băiatul, îl ajută şi îl luă apoi în casa sa la Bucureşti, ca supraveghetor pe lângă copiii săi Grigore, Gheorghe şi Nicolae. În casa lui Filipescu, care era una dintre una dintre cele mai ospitaliere, unde se întâlneau toţi românii, ba chiar şi streinii de talent, Mămuleanu găsindu-se mereu în contact cu mulţi învăţaţi, începu a simţi o deosebită aplicare pentru literatură şi a se instrui singur. Ba se spune că a fost chiar câtăva vreme la Paris cu copiii Filipescului. Pe la 1812, Dinu Filipescu fiind exilat la moşia sa Bucov din judeţul Prahova. Mămuleanu se duce şi el acolo, unde şade până la moartea lui Filipescu la anul 1817“, explică istoricul slătinean.
Răpus de boală şi sărăcie
După moartea lui Dinu Constantin Filipescu, Mămuleanu a revenit în Bucureşti, unde a rămas până la finalul vieţii. Aici a trăit, ajutat de membrii familiei Filipescu şi de prieteni, până la vârsta de 42 de ani, când a fost răpus de o boală lungă, de grijile familiei şi de cruda neavere. Cu toate acestea, însă, se spune că Mămuleanu, plin de încredere în Dumnezeu, nu a reproşat niciodată nimic contemporanilor săi.
„Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor. Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”, menţiona scriitorul Ion Heliade Rădulescu acum mai bine de un secol şi jumătate.
„Mumulean, glas cu durere”
Mămuleanu a fost, înainte de toate, un poet elegiac - „glas cu durere” - cum îl numeşte Mihai Eminescu în poezia „Epigonii”. Şi-a revărsat jalea în versuri tânguitoare despre nenorocirile patriei. În opera sa, el a căutat să impună valori necesare edificării unui nou tip uman, care să iubească patria, adevărul şi prietenia şi dezvăluie influenţa negativă pe care ar avea-o viaţa urbană asupra unor valori tradiţionale. De asemenea, Barbu Paris Mămuleanu a fost un atent observator al epocii sale, a întreprins o critică destul de dură a claselor conducătoare, a boierimii şi mai ales a ciocoilor. A pus în evidenţă risipa, tendinţele de lux, aspiraţiile mai mari ale unor grupuri sociale, mai ales ale parveniţilor, faţă de posibilităţile reale ale societăţii româneşti. Viziunile sale au fost exprimate în cărţile „Culegere sau Rost de Poezii” şi „Caracterurile bărbaţilor şi muerilor în versuri”, publicate în timpul vieţii, precum şi în volumul de poezii „Poezii originale 1837“, apărut post-mortem prin stăruinţa lui Ion Heliade Rădulescu.
Apelul lansat de scriitor către public pentru tipărirea versurilor lui Mămuleanu a fost redat integral în cartea „Istoria oraşului Slatina”: „Răposatul Barbu Paris Mămuleanu murind în anul trecut, a lăsat o familie numeroasă de mici copii nevârstnici, băieţi şi fete şi o soţie văduvă fără nicio stare, neputând să lase nimic fiilor săi, decât un nume cinstit şi câteva poezii netipărite. (…) Un creştin s-a găsit şi le-a şi pus în tipar, dar ca să se poată face vreun ajutor acestei vrednice de toată ajutorinţa familii, nu e destul să fie tipărită cartea, ea trebuie să se şi cumpere de către amatori şi negoţul cărţilor până acum nu este întins în ţara noastră. Pentru care sunt rugaţi toţi câţi simt că li se bate ceva în inimă când văd nenorocirea altuia, că le tremură buza şi li se umplu ochii de lacrămi când aud un prunc că cere pâine la mama sa, care neavând de unde să i-o dea, ridică ochii la cer, să alerge spre cumpărarea şi desfacerea acestor cărţi pe la cunoscuţii lor. Acest om a cântat nenorocirea patriei, a veselit pe mulţi cu poeziile sale, a fost cel dintâi care a făcut pe români să vadă şi ei tipărite oarecari poezii mai regulate, a alergat plin de bucurie ca să slujească la mii de oameni. Masa lui era deschisă la mulţi săraci, casa lui a găzduit pe mulţi călători şi e păcat de Dumnezeu, copilaşii lui să fie străini în pământul lor. Nu întind mâna, căci nu ştiu să ceară, dar fiecare ţine câte o carte a părintelui lor, o întind la cei ce îi aud şi zic: «Ni-e foame». Cuvintele lui Heliade Rădulescu i-au înduioşat pe contemporani, care au contribuit la editarea şi promovarea volumului „Poezii originale”, apărut la un an de la moartea lui Mămuleanu.
Munca lui Barbu Paris Mămuleanu a fost recunoscută şi în afara ţării. Astfel, istoricul german Hagen Schulze, în lucrarea „Stat şi naţiune în istoria europeană”, aprecia rolul de normator al limbii române pe care Mămuleanu l-a jucat în procesul de cristalizare a naţiunii române. În opinia lui Schulze, Mămuleanu a ridicat româna de la stadiul de dialect al ţăranilor la rangul de limbă literară, asemănător rolului jucat de Ivar Aasen pentru limba norvegiană, sau Adamantios Korais pentru limba greacă.
