Atunci când vine vorba de cultură, mulţi dintre oltenii noştri, altfel oameni simpatici foc, se gândesc doar la aia mare: la cea de porumb, la cea de floarea soarelui, la rapiţă mai nou, şi abia apoi la ceea ce înseamnă fenomenul cultural. Nu trebuie dat cu pietre în nimeni. Avem şi noi valorile noastre, dar, aşa cum sunt vremurile, întoarcem mai uşor capul după o maşină nemţească de ultimă generaţie, decât după o vitrină în care se află o carte bună. Asta e! Şi până la urmă, asumarea corectă a personalităţii colective e un păcat mai mic, unul care poate fi iertat, decât a mima nu ştiu ce aptitudini culturale. Există valori în aria de cuprindere a judeţului Olt. Însă, probabil că aici nu e pământul cel mai fertil pentru promovarea lor, iar oamenii din zonă, cei cu aplecare spre spirit, fie că nu reuşesc să iasă la suprafaţă, fie că dau dovadă de prea multă modestie.
În zona cântecului popular, Oltul de astăzi trăieşte doar din amintiri: cum ar fi Ileana Constantinescu, de la Drăgăneşti, şi din speranţe pentru viitor, aşa cum este Alina Dorobanţu de la Curtişoara. În rest, în zona valorilor ajunse la maturitate, e greu să găseşti prea multe repere autentice. Sunt numai atitudini pur comerciale, iar filonul adevărat este neglijat. Aş găsi totuşi un reper. Unul de-al nostru, care mai ştie rostul firii, atunci când caută prin sate, în special prin sudul Romanaţiului, semne ale trecerii de jale şi de dor.
E Ion Popa de la Izbiceni. Mulţi îl ştiu. Iar cei care îl ascultă prima oară pe acest trubadur al unor vremuri ciudate vor să-l mai audă şi altădată. Din multe puncte de vedere, ascultate de la oameni care se pricep în această zonă sensibilă, Ion Popa e altceva: e mai mult decât un interpret, e un purtător de mesaj. Iar cei care spun purtător de mesaj susţin asta pentru că Ion de la Izbiceni transmite exact ceea ce simt, în viaţa lor de zi cu zi, oamenii reali, cei din timpurile noastre, din satele de la nord de Dunăre. Din cele de pe ale căror uliţe, privind în zare, spre sud, vezi, mai aproape sau mai departe, dealurile malului bulgăresc…
În peisajul cultural oltean, Ion Popa îşi are un loc al lui, fără drept de apel, fără drept de recurs, chiar dacă, până acum, factorii de decizie, căci şi în cultură există… factori de decizie, nu s-au gândit nici măcar o clipă să-l pună în valoare, aşa cum pe deplin merită. Nu bat nici o tobă în zadar, pentru a se simţi cineva cu musca pe căciulă, dintre cei care, în numele culturii oltene, al muzicii populare, promovează dansuri din Bistriţa Năsăud şi manele de la piciorul podului, de pe malul stâng al Bosforului. Însă, poate şi în cazul lui funcţionează principiul care îi guvernează pe pământ, pe marii artişti ai acestei ţări. E aşa, ca un blestem, dar tot aşa e o realitate: Eminescu a murit în sărăcie, Gică Petrescu într-o garsonieră de doişpe metri pătraţi, iar Gil Dobrică, bunul prieten al lui Ion Popa, cu speranţa că pe lumea ailaltă o să-i fie şi lui mai bine.
Şi, dacă nu veţi fi auzit până acum de Ion Popa de la Izbiceni, căutaţi-i cântecul! Şi versul, evident! Şi nu veţi regreta!
