Născut la 16 august 1883, în localitatea Cosminele din judeţul Prahova, viitorul medic Kitzulescu a urmat cursurile şcolii primare şi apoi liceul în Ploieşti. Atras de domeniul medical, acesta s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu rezultate foarte bune. La spitalul din Slatina a ajuns în septembrie 1919, venind de la Drăgoeşti şi s-a ocupat intens de refacerea instituţiei care ajunsese în paragină în timpul ocupaţiei germane.
„Harnicul medic şi director s-a dăruit muncii cu întreaga sa pricepere. S-a îngrijit de refacerea şi dotarea spitalului, a realizat o sală de operaţii, din care lipseau aparatura chirurgicală, precum şi laboratorul de analize. Pentru a răspunde acestei cerinţe, doctorul Kitzulescu şi-a desfiinţat propriul cabinet medical şi l-a dăruit spitalului. Tot prin stăruinţa sa a fost obţinut un aparat Rontgen pentru radioscopii, realizare excepţională pentru vremea respectivă. De abia de aici înainte chirurgul Gheorghe Kitzulescu îşi va pune în slujba celor suferinzi cunoştinţele sale în domeniul chirurgiei, încât spitalul din Slatina avea să devină renumit nu numai în judeţ, aici venind pentru operaţii complicate bolnavi din diverse părţi ale ţării”, se precizează în „Pagini de monografie: Slatina”, lucrare apărută în 1972.
A scris istoricul spitalului
Apreciat de locuitorii judeţului pentru activitatea sa, Gheorghe Kitzulescu a fost ales de două ori prefect de Olt, în perioadele 1920-1921 şi 1926-1927. De asemenea, acesta a pus bazele unui orfelinat unde orfanii de război din judeţ se bucurau de cazare şi hrană, precum şi de o educaţie aleasă. Mai mult, Gheorghe Kitzulescu a contribuit şi la promovarea ştiinţei şi culturii de pe aceste meleaguri, iar în 1943, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la înfiinţarea spitalului din Slatina, a întocmit o amplă monografie, numită „Istoricul spitalului Slatina”, o lucrare extrem de apreciată şi de valoroasă.
Casa doctorului Kitzulescu, simbol al Slatinei
Nu numai medicul era faimos în epocă, ci şi locuinţa acestuia, considerată a fi o podoabă arhitecturală, cea mai reprezentativă clădire a Slatinei interbelice.
„Construit în 1882 de către arhitectul Dimitrie Maimarolu la comanda lui Constantin Zăgănescu, imobilul cuprindea pivniţe solide susţinute pe grinzi de fier, iar la parter se aflau patru camere principale: dormitor, birou, salon şi sufragerie. Dispunerea încăperilor respecta simetria casei tradiţionale româneşti şi era destinată să aibă folosinţă mai mult publică decât privată. Fiecare cameră avea o culoare distinctă, sugerând cele patru anotimpuri, văzute ca vârste principale ale omului. Casa avea stucaturi patinate cu folie de aur, tâmplăria era dotată cu feronerie de bronz, sobe de faianţă de Meissen aurită şi ceramică de Strassbourg, uşi transparente din plăci de cristal. Un candelabru de Murano trona asupra salonului unde mai exista şi o oglindă monumentală cu o ramă barocă Louis XV”, explică Laurenţiu Guţică, directorul Muzeului Judeţean Olt în „Istoria oraşului Slatina”.
Casa a ajuns ulterior în proprietatea politicianului liberal Alexandru Iliescu, care a lăsat-o prin testament nepotului său Armand Călinescu, iar apoi, în 9 decembrie 1920, este cumpărată de doctorul Kitzulescu contra sumei de 120.000 lei. Documentul a fost păstrat şi se află în patrimoniul Muzeului Judeţean Olt. Printre personalităţile care au trecut pragul casei Kitzulescu se numără figuri marcante ale perioadei interbelice: George Enescu, Dinu Lipatti, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Titulescu.
Imobilul, demolat de comunişti
Rechiziţionată în 1945 pentru încartiruirea trupelor sovietice, casa Gheorghe Kitzulescu reintra în posesia familiei opt ani mai târziu, rămânând după moartea doctorului fiicei acestuia, ceramista Theodora Kitzulescu.
„În deceniul al nouălea, autorităţile de partid ale judeţului Olt făceau eforturi pentru demolarea casei, sub pretextul sistematizării bulevardului Nicolae Titulescu. Adresei trimise la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste în data de 17 martie 1987 i se răspundea sub semnătura Suzanei Gâdea, ministrul Culturii şi Educaţiei Socialiste, că forurile de la Bucureşti se opuneau demolării casei. Din păcate, nu a fost ascultat glasul raţiunii şi la scurtă vreme, autorităţile locale dispuneau, în absenţa temporară din ţară a Theodorei Kitzulescu, demolarea acestui edificiu considerat emblematic pentru evoluţia arhitecturii româneşti în ceea ce priveşte «interpretarea neoclasică a pridvorului tradiţional». O parte din patrimoniul casei, precum piese de mobilier, oglinzi, vitralii, exemplare de carte rară din bibliotecă, au fost sustrase cu bună ştiinţă de unii participanţi, martori şi actori tăcuţi, care au ţinut să-şi însuşească piesele unui tezaur ce nu le aparţinea înfăptuind cu premeditare sacrilegiul distrugerii unui edificiu civil emblematic, un simbol al Slatinei de altădată”, povesteşte Laurenţiu Guţică.
