Începuse să se întunece, însă am mai zăbovit prin parcul din spatele blocului cu copiii. Se lăsase uşor frigul, iar seara se aşeza lin. În parc, doar noi şi câţiva copii mai mari din cartier, erau strânşi toţi în cerc, se uitau pe un telefon.
Pe un tobogan, chircită, stătea o fetiţă. Plângea! M-am uitat în toate părţile, nu am văzut niciun adult care să o supravegheze din umbră.
M-am apropiat şi am întrebat-o de ce plânge. Mi-a spus că este singură, pentru că mama ei a plecat. Am rămas şocată, am întrebat-o cum o cheamă şi dacă ştie unde stă. Fetiţa avea trei ani şi jumătate, dar vorbea foarte stricat. Mi-a arătat cu degetul că stă la etajul unu din blocul alăturat. Am liniştit-o, i-am spus că vom găsi o soluţie şi că încerc să o duc acasă. Mi-a dat mâna şi am intrat în scara indicată! Nu a avut nicio reţinere să plece cu mine, deşi era prima dată când mă vedea.
Am urcat la etajul unu şi am încercat să bat la uşă, fetiţa mi-a făcut semn că trebuie să mai urcăm. Am urcat până la etajul patru. Am bătut, iar din spatele uşii a răspuns o femeie. Am întrebat-o dacă este fetiţa ei şi m-am asigurat dacă copilul o recunoaşte.
I-am spus că fetiţa plângea în parc şi că era singură, foarte debusolată şi că a plecat cu uşurinţă cu mine, adică cu un necunoscut. Că m-a luat de mână fără să aibă nicio reţinere. Am rugat-o să-i facă instructajul să nu mai plece cu necunoscuţi şi mai ales să nu o mai lase nesupravegheată. Aş fi putut să tac, doar să predau copilul în siguranţă, însă inconştienţa mamei mă iritase.
A motivat ceva pentru lipsa ei de lângă fetiţă şi s-a simţit ofensată, spunându-mi de ce m-am deranjat să duc copilul la uşă! Mi s-a părut un gest firesc, de mamă! Nu mi-a mulţumit, dar sper să fi înţeles gravitatea situaţiei şi să-i spună copilului să nu mai plece cu necunoscuţi! Următorul poate nu o mai duce la uşă, ci o bagă într-o maşină şi se fac nevăzuţi.
Caută
