Gheorghe Diaconu s-a născut la 16 martie 1955, în localitatea Cepari, judeţul Olt. Descoperindu-şi de timpuriu propensiunea către artele plastice, a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă din Slatina, la clasa profesorului Ioan Iovan, pe care le-a absolvit în 1980. Până în 1990 şi-a folosit însuşirile artistice mai mult la executarea unor copii după capodopere ale clasicilor români sau străini, totul la comandă. Talentul său i-a adus câştiguri financiare substanţiale atunci, ajungând uneori să încaseze până la zece salarii obişnuite într-o lună, potrivit mărturisilor sale.
„Aveam atelierul de pictură în oraşul vechi, la intersecţia străzilor Fraţii Buzeşti cu Lipscani, acolo unde după 1990 a funcţionat o cofetărie. Pe atunci lucram doar copii la comandă şi câştigam bani mulţi, poate şi 30.000, 40.000 de lei într-o lună, când un salariu obişnuit era de 2.000, 3.000 de lei”, îşi aminteşte artistul.
Odată cu zorii economiei de piaţă după jumătate de secol de comunism în România, Gheorghe Diaconu a intrat în afaceri, înfiinţând o firmă de construcţii. Iniţiativa privată i-a acaparat energiile, făcându-l să lase deoparte pasiunea sa pentru culori. În urmă cu cinci ani, omul a revenit la dragostea pentru şevalet pe care şi-o manifestă la sediul firmei din strada Crişan, unde şi-a amenajat un atelier la etaj. Acolo l-am căutat şi noi pentru un dialog despre preocupările sale în artă.
Despre clasici şi impresioniştii moderni
Gheorghe Diaconu s-a arătat rezervat, iniţial, pentru o discuţie pe marginea pasiunii sale, oarecum blazat despre ceea ce se întâmplă azi cu artele plastice în România, un soi de Cenuşereasă fără sorţi de a fi găsită de vreun prinţ. Încet, încet, pictorul se prinde în hora vorbelor şi, la un moment dat, ne invită la etaj, în atelierul său simplu, cu şevaletul lângă fereastră şi tablouri peste tot, cu o masă încărcată cu ustensile necesare creaţiei.
Se postează lângă şevalet, unde se află o pânză în lucru şi, în timp ce mânuieşte penelul, ne întreabă ce vrem să auzim. Aflăm încă de la început de ce artistul iubeşte pastelul, forma de artă care îl defineşte: pentru că s-a îndrăgostit iremediabil de peisaj, de valorile clasicilor români care au îmbrăţişat impresionismul, valori care nu au pălit în timp pentru că „arta adevărată nu se perimează niciodată”.
„Mi-a plăcut dintotdeauna şi continuă să îmi placă mult marii noştri clasici, cu precădere impresioniştii, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Corneliu Baba, Tonitza, Theodor Aman etc. Deşi toţi au ceva în comun, fiecare este el însuşi în pictură, fiecare are un stil distinct şi asta este marea artă, ca în orice alt domeniu: originalitatea. Dintre marile figuri universale mă simt foarte atras de Cčzanne, de Monet, iar dintre impresioniştii moderni actuali îmi place, spre exemplu, Leonid Afremov, un ruso-israelian care lucrează folosind doar un cuţit de pictură, dezvoltând un stil inconfundabil care face ca tablourile sale să explodeze în milioane de culori luminoase. Apoi mă înfioară tablourile australianului Graham Gercken, lucrări de o mare frumuseţe, de o mare forţă coloristică. Îmi place, de asemenea, rusoaica Elena Kukanova”, vorbeşte artistul în timp ce pensula îşi face treaba pe pânză.
Dincolo de modalitatea sa de expresie favorită, impresionismul, Gheorghe Diaconu împărtăşeşte şi valori izvorâte din cu totul alte tehnici şi curente, astfel că se simte atras şi de suprarealismul creat de Salvador Dali.
„La urma urmei, ce este suprarealismul? Este realitatea pusă într-o formă ireală”, ne lămureşte pictorul slătinean.
Despre arta sa şi despre neajunsurile artiştilor
De când s-a reapucat de pictură, Gheorghe Diaconu a lucrat peste 100 de tablouri, multe dintre ele promovate în galeria virtuală prezentă pe propriul site, expoziţie cu vânzare în care găsim peisaje ale diverselor zone din România şi din lume.
„Deşi pictez şi azi la comandă după modele cerute de diverşi oameni, printre lucrările mele se regăsesc multe tablouri în care caut modalităţi proprii de expresie, tuşe şi nuanţe care spun lumii simţămintele mele”, se destăinuie artistul.
De ce continuă să picteze, pentru cine anume o face, ce public există în România şi, mai ales, cum se descurcă artistul român în prezent sunt întrebări care aduc tristeţe pe faţa lui Gheorghe Diaconu.
„Pictez pentru că nu pot altfel, dar în România nu există un public cultivat şi asta mă întristează. Eu n-o fac numai pentru mine, vreau să vând pentru că acest lucru ar însemna că arta, nu doar a mea, ci în general, ar fi gustată de un public cizelat. Ei bine, nu este deloc aşa. De pildă, la noi în Slatina nu există un loc care să îi promoveze pe artiştii plastici. Muzeul Judeţean are o sală de expoziţii căreia îi zice galerie. Aia nu e galerie, galeria este cu totul şi cu totul altceva. Noi nu avem galerie de artă. O altă problemă este că artiştii ar trebui sprijiniţi de instituţii ale statului, arta lor ar trebui promovată pe această cale. Nu se întâmplă acest lucru. Şi nu vorbesc de mine aici, eu am din ce să trăiesc; mă refer la artiştii care speră să trăiască din arta lor”, afirmă Gheorghe Diaconu.
Despre politică şi Dumnezeu
Artistul născut în Cepari dezavuează clasa politică românească. Nu vrea să audă de nici un partid politic pentru că „toţi sunt la fel: puşi pe căpătuială în detrimentul poporului”. El crede că România post-comunistă a plecat cu stângul, deoarece „Iliescu nu ne-a lăsat să plecăm într-o direcţie bună”. Politicieni ca Ion Iliescu şi Adrian Năstase au compromis noţiunea de democraţie.
Efectul acestor anormalităţi sociale: „Este prea mare diferenţa între bogaţi şi săraci. Lipsa clasei de mijloc înseamnă sărăcie pentru cei mulţi”.
Schimbăm subiectul întrebându-l pe Gheorghe Diaconu dacă crede în Dumnezeu, şi înţelegem repede că artistul nu iubeşte graniţele spirituale.
„Nu cred în Dumnezeu. Cred în Univers. Totalitatea gândurilor noastre au un punct comun în Univers. Şi, crezând în Univers, cred în reîncarnare. Citiţi «Sărmanul Dionis» scris de Eminescu, acest mare om care intuia în urmă cu peste un secol faptul că sufletul omului trece dintr-un corp în altul”, dezvăluie artistul.
•••
Încheiem dialogul cu Gheorghe Diaconu, omul care şi-a reaprins talentul pe şevalet după o lungă pauză în creaţie. Intrasem în atelier împreună cu artistul pentru dialogul nostru, dar am ieşit de acolo fără el.
„Prins” de pânza aflată în lucru pe şevalet, artistul a rămas pradă acesteia pentru a modifica sau a adăuga detalii care, în pictură, ca şi în alte domenii ale creaţiei, cu greu rămân definitive, solicitând artistului eforturi pe cât de plăcute, pe atât de epuizante.
