Părerile vor fi în continuare împărţite. Indiferent ce se va face şi unde se va acţiona. Unii vor spune că lucrurile s-au schimbat, iar alţii vor găsi mai departe motive temeinice să obiecteze asupra stării de fapt din Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina. E paradigma care îi separă pe optimişti de pesimişti. Povestea cu partea plină, cu partea goală…
Când nu sunt băncuţe în curte, de ce nu sunt, iar când apar, cât costă şi de ce nu s-a votat în consiliul medical sau în alt for de decizie, locul unde trebuiau amplasate. Iar povestea merge mai departe. Cu rele, cu bune, cu Andrei Iordache manager peste o instituţie de interes public care îşi finanţează existenţa prin banca de sănătate cunoscută sub numele de Casa de Asigurări. În alte detalii legate de spital, n-are rost. Nu e spaţiu, nu e timp. Cert, şi se desprinde de departe din celelalte lucruri bune, este planul lui Andrei Iordache. Unul de care am aflat acum câteva zile, prin care, la externare, fiecare pacient va primi o fişă de decont. Sau ceva de genul acesta, un document asumat de instituţia respectivă, cu un conţinut precis: cât s-a cheltuit cu tratamentul bolii, cu cazarmarea, cu hrana, cu alte efecte auxiliare. Mai simplu, şi cred că am înţeles bine, un fel de fişă, ca cele primite de la un alt prestator de servicii: unitate service, hotel ş.a.m.d. Ca să ştie omul că prin calitatea de asigurat a beneficiat de nişte servicii care au o valoare detaliată, cu tot ce s-a consumat în zilele sale de spitalizare…
Această iniţiativă a lui Iordache, de la Spitalul din Slatina, poate deveni, în contextul societăţii de consum, o cale de urmat şi de alte stabilimente sanitare din ţară. Poate oamenii vor deveni mai atenţi, mai responsabili şi, de ce nu, mai îndreptăţiţi să ceară socoteală. De la cei plătiţi tocmai să le ofere servicii medicale. Cred că va fi greu. Birocraţia e la putere, iar orice lucru nou este întâmpinat cu reticenţă. Însă, trebuie să vină şi ziua în care pacienţii au voie să ştie că au şi drepturi, nu numai o serie de obligaţii faţă de instrumentele de lucru ale sistemului. În cazul nostru, ale sistemului sanitar de stat. Ce ar fi, să zicem, ca la sfârşitul unei perioade de internare, un pacient care a dat şi el ce se dă, să dialogheze cu un pacient care nu a avut de unde să dea şi el, pe seama decontului? La unul cuprinzând un tratament profund, la altul aspirină şi apă rece. Abia de aici încolo, când cel nemulţumit va avea instrumentul de măsură la îndemână, sistemul va fi forţat să se schimbe. În bine, altfel nici nu se poate. Iar până la urmă, vom constata cu toţii că marea problemă a sistemului de sănătate publică din România, acolo unde se regăseşte şi spitalul de la Slatina, nu e dată de bani, ci de modul cum aceştia sunt cheltuiţi, într-un sens sau în altul.
