Slatina, la început de epocă modernă

Dacă în veacurile de după atestarea documentară din 1368 s-a remarcat ca un important centru comercial-agrar, în secolele XVII-XVIII numărul meşteşugarilor din Slatina a crescut, meşteşugurile s-au diversificat, oraşul de pe malul Oltului umplându-se de prăvălii cu fel de fel de mărfuri aduse sau produse chiar de slătineni.

În jurul anului 1640, Slatina număra în jur de o sută de case, după cum se arată în documentele vremii. Cu toate acestea, oraşul găzduia în fiecare duminică un mare târg săptămânal la care participau negustori din diverse colţuri ale ţării şi Europei. Informaţii privind oraşul de pe Olt în secolul al XVII-lea aflăm din însemnările de călătorie ale lui Paul de Alep, secretarul însoţitor al patriarhului Macarie, care, vizitând mănăstirile din această zonă, nota: „Miercuri, 27 august, 1653, am trecut printr-un oraş de târg numit Slatina, şi peste Olt, ce curge pe aproape, şi care e trecut cu corăbii”. În secolul al XVIII-lea, Slatina, deşi pierduse mult din importanţa sa economică, continuă să rămână un centru de negoţ, pe piaţa căruia se desfăceau produsele agricole ale zonei sau mărfuri aduse de peste graniţă. Se dezvoltă piaţa permanentă şi se înmulţesc prăvăliile negustorilor şi ale meşteşugarilor, acestea fiind tot mai des menţionate în documente.


„Unele prăvălii se găseau «în târgul Slatinii» sau «pe uliţa târgului». Astfel, între sineturile (documentele - n. red.) găsite la Neaga, soţia lui Ionaşcu Cupeţu, mare negustor slătinean din veacul al XVIII-lea, se găsesc: un zapis  din 1715 al lui Ion Uncheaşu către Neacşu Mătăsaru pentru «un loc de prăvălie», o carte din 1780 pentru «o prăvălie cu coprinsul ei din uliţa târgului Slatina», un zapis din 1783 al lui Dumitru Teodoru cu chir Ionaşcu «pentru o prăvălie din târgul Slatinii». Cu ocazia unui incendiu din anul 1793, mai multe prăvălii din strada Sopotu au ars”,
aflăm din volumul „Pagini de monografie: Slatina”, apărut în 1972.

 

O mare parte dintre mărfurile vândute de slătineni erau produsele lor. Astfel, la 1 iulie 1752, Grigore Ghica le acorda acestora un hrisov în care se arată că „sunt apăraţi de vamă şi de căminărit pentru vinurile ce vor face din viile lor din dealul Slătinii… cât şi pentru cele ce vor pogorî în târg fără numai vinul ce-l vor aduce la târg de prin alte părţi“. Apoi, în secolul al XVIII-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea se observă, paralel cu înmulţirea prăvăliilor permanente ale negustorilor şi meşteşugarilor, o specializare a acestora.


Oltul devine navigabil

Necesităţile de ordin militar-strategic, dar şi legăturile comerciale cu sudul Transilvaniei, cu Austria, deşi monopolul turcesc frâna comerţul cu alte ţări, au determinat în secolul al XVIII-lea încercări de a îmbunătăţi căile de comunicaţie pe Olt.


„În 1716, cu ocazia războiului austro-turc, generalul austriac Steinville ordonă căpitanului Friedric Schwantz să facă Oltul navigabil de la Turnu-Roşu în jos, prin aruncarea în aer a stâncilor din albia râului. Steinville ia în acelaşi timp măsuri şi pentru lărgirea şoselei de la Turnu-Roşu până dincolo de Câineni, căci era practicabilă numai călare. În anul 1784, comerciantul Purker din Sibiu a construit o luntre cu care transporta pe Olt la Dunăre diferite produse meşteşugăreşti. În anul 1788, la începutul războiului ruso-austro-turc, armata austriacă era aprovizionată de vase care coborau pe Olt. În 1789, aceste vase sunt folosite de către austrieci şi între Râmnic şi Slatina. Ca urmare a intensificării schimbului de mărfuri, în secolul al XVIII-lea au fost create în Ţara Românească releurile de poştă (menziluri), Bucureştiul fiind legat de principalele oraşe ale ţării, între care figura şi Slatina. Distanţa de la Slatina la Bucureşti, prin Babele-Mârşa-Lada, se făcea pe la 1796 în treizeci de ore”, potrivit monografiei Slatinei din 1972.

Viaţa slătinenilor în secolul al XVIII-lea


Cu toate că s-a bucurat de numeroase avantaje, Slatina a înregistrat o lentă dezvoltare, prezentând pentru mult timp aspectul unei aglomeraţii semirurale. Astfel, într-un recensământ din 1735, întocmit de către autorităţile de ocupaţie austriece, deşi Slatina nu făcea parte din zona de ocupaţie, este menţionat că oraşul avea o populaţie de numai 680 de locuitori. George Poboran, autorul primei monografii a oraşului, menţiona că prin anii 1780-1790, slătinenii îşi aduceau apă de băut din Olt şi din puţuri sau cişmele. Primele fântâni la care apa era adusă din izvoare captate, prin conducte din olane de pământ ars, aşezate cap la cap, au fost construite în Slatina spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. În ceea ce priveşte educaţia, cea mai veche şcoală atestată documentar la Slatina a fost ridicată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, câţiva ani mai târziu, în 1763, fiind menţionată o nouă şcoală cu limba de predare românească, „ce funcţiona pe lângă mănăstirea Maica Precesta”. În anii 1799-1800, din fondurile lăsate de către marele filantrop Ionaşcu Cupeţu este creată Şcoala Ionaşcu, pe lângă aceasta organizându-se mai târziu şi prima bibliotecă publică din Slatina. La finalul secolului era creat la Slatina şi unul dintre cele mai vechi spitale din Ţara Românească, cu 15 paturi, care avea la început un singur medic, care deţinea şi rolul de farmacist.