Au trecut şapte ani, însă durerea dispariţiei colegei noastre, Florina Popa, există şi va exista mereu, pentru că momentele petrecute alături de cei dragi îţi rămân acolo, într-un colţ al sufletului, indiferent de repeziciunea cu care se scurge timpul.
Pe 30 august 2012, colega noastră a plecat dintre noi, fulgerător. Atunci, când s-a întâmplat nenorocirea, ne-am suprapus cu concediul. Eu m-am întors la muncă şi o aşteptam cu nerăbdare şi pe ea, după ce urma să se trateze pentru durerea de ureche acuzată de după concediul petrecut la mare.
„A murit Flori!”. Nu realizam, pentru că nu m-aş fi putut gândi în nicio clipă că despre ea este vorba, însă nu înţelegeam de ce colegii mei plâng. „Da, Florina noastră!”, spune printre lacrimi redactorul nostru şef. Era realitatea grea, dar mai ales nedreaptă.
Florina era un om cu care nu te-ai fi putut certa. Avea un bun simţ pe care rar îl întâlneşti în ziua de astăzi. Efectiv, nu ai fi avut vreun motiv de dispută cu ea. Se băga acolo în calculatorul ei, îşi redacta ştirile fără să supere sau să deranjeze pe cineva. Era specială. Nu cred că i-am spus vreodată cât de mult o apreciez, dar sunt convinsă că simţea asta.
Era unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut. Era echilibrată, era acel gen de persoană care îşi cântărea foarte bine cuvintele, care nu ar fi jignit niciodată pe nimeni. Îmi lipseşte! Îmi lipsesc momentele petrecute alături de ea, momentele în care împărţeam aceeaşi porţie de paste, momentele în care ne îndemnam una pe alta să mai fumăm o ţigară. Se scurg anii, însă dorul, dorul nu trece. Dar Florina Popa este vie în amintirile noastre.
P.S. Nu am scris aceste rânduri pe 30 august, pentru că acum, ca şi atunci, abia am revenit din concediu.
Caută
