GALERIE FOTO. Bulgaria, văzută din şaua bicicletei electrice. Surprinzătoarea ţară vecină, plină de contraste

Patru zile petrecute în şaua bicicletei electrice, prin munţii din nord-vestul Bulgariei, m-au făcut să descopăr frumuseţile ţării vecine, dincolo de problemele cu care şi cei de peste Dunăre se confruntă: infrastructura şi lipsa promovării turistice.

„Ce facem, punem GPS-ul ca să ajungem la primărie?”, întreb şoferul microbuzului care încerca să-şi dea seama care e centrul oraşului Calafat. Nu termin întrebarea că se hotărăşte, parcă în acelaşi timp cu toată lumea, să vireze pe prima stradă la stânga şi să ajungă chiar în faţa primăriei.


Ne uităm cu toţii pe geam să vedem autocarul cu numere de Bulgaria care avea să ne poarte peste Dunăre şi într-o explorare a ţării vecine. Nici urmă! Scoatem telefoanele şi verificăm mesajele primite de la organizatori: „În faţa casei de cultură”. Dăm cu spatele, ieşim pe strada principală şi virăm din nou la stânga. Ajungem la destinaţie, dar autocarul de Vidin nu se întrevedea pe nicăieri. Ne spunem că am ajuns prea devreme şi ne împrăştiem prin oraşul de graniţă, fiecare în căutare de cafea, ţigări sau case de schimb valutar.


La întoarcere, o parte din grup studia nişte biciclete, despre care aud că sunt electrice. „Cu astea trecem Dunărea”, îmi spune cineva. „Sunt doar şapte kilometri, până în Vidin”, mă linişteşte. Deci acesta era motivul pentru care nu era de găsit autocarul bulgăresc?


Cele câteva ture pe care le-am făcut prin centrul Calafatului m-au făcut să cred că pot să trec Dunărea în şaua bicicletei! În plus, motorul electric mă ajuta mai bine decât pe oricare dintre farseurii din marile tururi de ciclism. După două pedale, simţi cum eşti împins de la spate şi îţi doreşti să mergi şi mai tare.


Nu mai trecusem niciodată Dunărea, însă cred că faptul că am reuşit s-o trec pe bicicletă face ca această premieră să fie de neuitat. Imediat după traversarea Podului Calafat-Vidin, grupul nostru de mai puţin de zece ciclişti amatori s-a rupt în două. Ne-am oprit să vedem ce e cu colegii rămaşi în urmă, când un muncitor de la compania de drumuri a bulgarilor ne linişteşte: „Vine ei, lasă! Vine ei!”.


După o şerpuire pe un drum ce traversa un câmp, intrăm într-o zonă postindustrială, iar un indicator care semnala intrarea în Vidin ne asigură că suntem pe drumul cel bun. 


Bulgaria


Bulgaria este o ţară a contrastelor, într-o mai mare măsură decât România. După ce traversezi, preţ de zeci de kilometri, zone rurale depopulate, dai de oraşe prospere. Consolarea biciclistului român, ca şi a şoferului din patria mamă, e că bulgarii au drumuri mai proaste ca ale noastre. Mult mai proaste! Petecele de asfalt par să fie petecite din nou şi din nou, iar când autocarul dă într-un dâmb fin de pe drum, se unduieşte ca un şarpe obez şi scurt.


Încă din prima zi, au fost contrazise legendele despre faptul că Bulgaria e un loc periculos, dar chiar şi aşa, e un loc în care nu vrei sa te rătăceşti. Totul e cu litere chirilice, pe alocuri şi cu litere latine, şi puţini ştiu engleza.


În toate cele patru zile petrecute în Bulgaria, m-am simţit ca un aparat GPS deconectat de la satelit. Nu puteam să-mi dau seama cât de departe sunt de Dunăre, de casă, cât de aproape sunt de Grecia sau cât de mult am intrat în inima ţării vecine. Sentimentul acesta de pribegie a asurzit în faţa surprinzătoarelor locuri ce pot fi regăsite, la o aruncătură de băţ de România. 


Da, sărăcia se vede, iar semnele lăsate de comunism sunt la tot pasul. Socialismul cu faţă umană îşi arată colţii din spatele ruinelor industriei de pe vremuri.


Românii şi bulgarii sunt fraţi! Fără doar şi poate, mai ales când vine vorba de lipsa infrastructurii rutiere şi de promovare a ceea ce e de văzut. Sunt lucruri frumoase, uimitoare, şi în Bulgaria, ca şi la noi, dar nimeni nu ştie de ele. Iar dacă ar şti, ar avea mari probleme să ajungă acolo.


„Are internet?”


Mersi Vodafone, Telekom şi Huawei pentru că mi-au permis să mă rup un pic de cotidian! N-am avut acoperire în toată călătoria de la niciun serviciu, doar puţin în Vidin, aşa că a trebuit să mă bazez pe conexiunea Wifi. Doar că şoferul  autocarului a oprit router-ul, în mod regulat, exasperat de faptul că românii îi tot solicită să deschidă cala cu bagaje. Când e întrebat de ce nu există conexiune, dă din umeri şi spune că nu e semnal. Nu poţi să-i zici nimic, nici pe româneşte pentru că înţelege prea bine. „Ia vezi, acum are internet?”, mă întreabă.


Bulgaria văzută din şaua bicicletei mi-a fugit repede prin faţa ochilor, în prima zi. Din Vidin şi până la Madonna Inn, o unitate de cazare ascunsă între dealuri, am putut să văd o bună parte a Bulgariei rurale şi depopulate: case abandonate, câmpuri nemuncite, câţiva bătrâni care se întrezăresc din curţile năpădite de buruieni. 


Un drum unduios, cu ploaia în faţă, cu o bicicletă căreia îi patina lanţul pe angrenaj, ne-au dus la Peştera Măgura, un loc de poveste de care nu auzisem niciodată. Puţină lume cred că a auzit, semn că nu era niciun turist prin zonă, în afară de grupul nostru, ci doar un barman plictisit.


Ciobanul Anton şi sora Valentina


Nici la Cetatea Belogradchik, următorul obiectiv pe care l-am văzut, dar la care am mers cu autocarul şi nu cu bicicleta, nu era o forfotă specifică zonelor turistice, în ciuda frumuseţii locului. 


Zeci de legende se leagă de stâncile roşiatice ce pot fi văzute de la înălţimea fortificaţiei. Următoarea, mi-a rămas în suflet.


Se spune că, în urmă cu multe secole, între Belogradchik şi aceste stânci erau două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe. Sora Valentina nu-şi putea ascunde frumuseţea sub veşmintele călugăreşti. Un tânăr cioban pe nume Anton venea, noapte de noapte, sub fereastra chiliei sale şi îi cânta dragostea la flautul său. Într-un din nopţi, Valentina a coborât din chilie, în braţele iubitului, însă dragostea dintre cei doi avea să fie dezvăluită. Ţipetele unui nou-născut au putut fi auzite, după ceva timp, în mănăstire. Păcătoasa a fost blestemată şi alungată. Anton şi-a încălecat calul pentru a fugi împreună cu iubita lui, dar călugării s-au împotrivit cu violenţă. Apoi, un miracol a avut loc. Dumnezeu, martor al acestei dragoste nemărginite dintre cei doi, a trimis furtuni, tunete şi cutremure. Mănăstirea s-a sfărâmat în ruină, iar cu toţii au fost transformaţi în piatră: călugării, tânăra călugăriţă ce-şi ţinea pruncul în braţe şi Anton, care îşi aşteaptă iubita călare pentru totdeauna. 


Toate aceste figuri de piatră există în prezent fiind botezate: Madonna, Călăreţul, Călugării. 


Cartofii…


Bulgarii pun multă mâncare, în faţa turiştilor, cel puţin aşa a fost la cina din prima seară. Într-o farfurie rustică, am primit o grămadă de „ceva”. Am descoperit că pe fundul farfuriei era o omletă, care avea deasupra felii de pâine prăjită, iar deasupra de tot bucăţi de carne, peste care se afla un ou tăiat decorativ, ca o roşie din aperitivele de pe la nunţile românilor. Peste tot se punea un sos de ciuperci, iar alături, cartofi natur.


De fapt, cred că de la nicio masă nu au lipsit cartofii, poate doar de la micul dejun


A doua zi, am ajuns în oraşul Montana care mi-a inspirat sărăcie şi sărăcire. Parcă e oraşul Corabia, în vremea în care eram licean şi m-am dus cu profesorul meu de limba română, în Piaţa Orăşenească. Proful l-a întrebat pe un băiat, care vindea pepeni, ce mai face maică-sa, Marcela, iar tipul a rămas împietrit de uimire că străinul ştia cum o cheamă pe cea care i-a dat viaţă. Nu ştia că eu şi domn’ profesor ascultasem o conversaţie dintre băiat şi o altă vânzătoare, care îl întreba de sănătatea mamei sale.


Pe seară, ne-am cazat lângă Vraţa, un oraş bogat şi vibrant. Îmi seamănă cu Craiova, cu o zonă pietonală, care pleacă din dreptul unui monument dedicat lui Hristo Botev, eroul naţional al bulgarilor.


Podul lui Dumnezeu


Dintr-o comună rătăcită, plecăm cu bicicletele, conduşi de un echipaj al poliţiei bulgare, spre Podul lui Dumnezeu. Nu ştiam că vom avea parte de un traseu mai dificil, dar palpitant, pe un drum prin câmp şi peste un pârâu. 


Podul lui Dumnezeu este impresionant. O limbă de piatră tronează o zonă sălbatică, măcinată de vreme. Rămâi fără cuvinte. „Cum de nu e multă lume aici?”, îl întreb pe prietenul nostru bulgar. „Cum să ajungă?”, îmi răspunde, reamintindu-mi peripeţiile pe drumul de costişă.


Aventura pe bicicletă a continuat spre peştera Ledenika, pe crestele Balcanilor. Este un spaţiu inedit, în care au loc anual spectacole, iar spectacolul de lasere este un alt lucru surprinzător pentru o peşteră aflată pe crestele munţilor.


Plevna - metropolă, istorie, promenadă


În cea de a treia zi, am ajuns la Plevna, pe care o pot descrie prin cuvântul metropolă. Are o zonă uriaşă de promenadă, cu terase de o parte şi de alta, iar din toate cotloanele oraşului vibrează viaţa. 


Beau o cafea din locul în care strămoşii noştri au scris istorie, în 1877. 


Înainte de a trece Dunărea înapoi în România, de această dată cu autocarul, trecem prin localitatea Mezdra, unde la Cetatea Kaleto are loc un festival medieval: oameni îmbrăcaţi în costumele vremii le arată contemporanilor cum trăiau bulgarii pe vremuri. Puţini din grupul nostru ştiau de existenţa acestei cetăţi şi cu atât mai puţin a festivalului care se ţine aici. Nici măcar bulgarii nu auziseră de aşa ceva.


De-a lungul Dunării, pe bicicletă


Reluând, localităţile vizitate au fost: Vidin, Dolni Lohm, Belogradchik, Montana, Vratsa, Pleven, Mezdra. Turul pe biciclete face parte dintr-un proiect mai amplu, dezvoltat de Agenţia pentru Dezvoltare Regionala şi Centrul de Afaceri-Vidin, Camera de Comerţ şi Industrie Vidin şi Asociaţia Română pentru Industria Electronică şi Software Oltenia, Asociaţia Angajatorilor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii Calafat.


„Este un proiect pe program transfrontalier Interreg V-A, Bulgaria-România şi proiectul se cheamă «Reţeaua de biciclete electrice». În acest proiect au fost angrenaţi patru organizatori, doi din Bulgaria şi doi din România, şi ne-am hotărât să dăm o alternativă oamenilor care trăiesc lângă Dunăre, în Bulgaria şi în România, şi să le oferim o nouă posibilitate de a circula, anume cu biciclete electrice. În 16 localităţi din Bulgaria, sunt plasate biciclete electrice şi la încă 19 locuri se află staţii de încărcare astfel încât un om poate să ia o bicicletă din Vidin şi să ajungă la mare, folosind numai reţeaua noastră. La fel se va întâmpla şi în România, din Mehedinţi până în Constanţa”, a declarat preşedintele Camerei de Comerţ-Industrie din Vidin, Krasimir Kirilov.


În următoarea perioadă, bicicletele electrice vor putea fi găsite şi în judeţul Olt, în Caracal şi Slatina.


„Judeţele care sunt cuprinse în proiect sunt: Mehedinţi, Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu şi Constanţa. Nu pot spune cu exactitate câte biciclete vor ajunge în judeţul Olt, dar proiectul a fost făcut după reţeaua Europeană TNT, reţeaua de transport. În această reţea există noduri secundare şi terţiare şi la toate nodurile secundare sunt câte zece biciclete, iar la cele terţiare câte cinci, ceea ce înseamnă cu siguranţă că în Olt o sa aveţi cinci biciclete”, a conchis Krasimir Kirilov.