Cunoscuta cizmărie de pe Bulevardul A.I. Cuza, care aparţine societăţii cooperative „Arta Meşteşugarilor” mai are doar doi meşteşugari. Este vorba despre două doamne „pantofar”, aflate în prag de pensionare, care repară încălţămintea slătinenilor de când se ştiu.
„De o viaţă reparăm pantofi. Avem 37 de ani de când, zi de zi, facem asta. Dacă mai punem şcoala profesională, sunt mai mulţi. Amândouă am făcut şcoala la Iaşi. Am fost trimise pentru perfecţionare. Ucenicia o făceam la locul de muncă, iar acolo am făcut teorie”, povesteşte doamna Florica, prin mâinile căreia au trecut milioane de perechi de încălţăminte.
În atelierul de pe principalul bulevard al oraşului, cele două doamne care practică această meserie de aproape patru decenii, spun că, dacă înainte de ’89, această meserie era la mare căutare, acum slătinenii se tem că nu vor mai avea unde să-şi repare încălţămintea.
„Suntem ultima generaţie de cizmari. După noi, alţii nu mai sunt. Anul viitor, ne putem pensiona anticipat. Nu ştiu unde îşi vor mai repara slătinenii pantofii, dacă ne pensionăm. Va fi o situaţie neplăcută pentru oraş, pentru că nu vor mai exista centre de deservire a populaţiei. Oamenii ne întreabă mai tot timpul, unde ne mai reparăm pantofii dacă vă pensionaţi?”, spune Dorina, o doamnă ajunsă la 57 de ani, care se gândeşte cu regret că va lăsa în urmă meseria pe care o ştie de o viaţă.
Cum s-a ajuns în situaţia ca cizmăria să fie o meserie pe cale de dispariţie? Ei bine, nu este vorba doar despre faptul că tinerii fug de acest meşteşug, deşi este şi acest aspect un factor important, însă nu există şcolarizare în acest sens.
„Poate că ar fi existat interes în rândul celor care nu au luat Bacalaureatul sau care sunt nevoiaşi şi nu-şi permit să studieze mai departe, dar dacă nu există cursuri de şcolarizare? Am avut, mai de mult, vreo doi tineri cu dizabilităţi, care au venit să înveţe meserie, dar probabil au venit mai mult din dorinţa de a fi integraţi, dar nu... este o meserie pe cale de dispariţie”, mai spune doamna Dorina.
Cum după Revoluţie au apărut magazine la fiecare colţ de stradă, cizmăriile au renunţat la producţia de încălţăminte. În schimb, oamenii trec zilnic pragul să-şi repare încălţămintea, pentru că vremurile sunt din ce în ce mai grele. Clienţii sunt din toate categoriile profesionale şi de toate vârstele.
„Înainte, în perioada comunistă, făceam cizme pentru uzină, pentru armată, se făceau comenzi pentru populaţie, pantofi, cizme, sandale. În 1980, când s-a dat secţia aceasta în folosinţă, eram ucenică. Am bătut milioane de cuie, miliarde... Nu mai spunem de tăieturi, lovituri. Avem clienţi zilnic, de la oameni de rând, până la doctori, avocaţi. Au scăzut puţin comenzile, pentru că mulţi preferă să-şi cumpere altă încălţăminte de la second-hand, decât să dea banii să o repare pe cea veche, însă nu ne putem plânge, avem destul de lucru. Sunt persoane care vin să-şi repare pantofi sau cizme pe care au dat trei, patru milioane de lei, sunt de calitate şi preferă să le repare. Toată lumea are nevoie de acest serviciu. Oameni suntem, ne permitem să aruncăm o încălţăminte de calitate pentru că s-a dezlipit?”, mai spun cele două femei, care în timp ce povestesc, lucrează de zor la o pereche de cizme, care sunt pregătite pentru iarna ce stă să vină.
Condiţiile de lucru nu sunt chiar cele mai bune, însă după o viaţă petrecută în cizmărie, mirosul înţepător de prenadez nici măcar nu se mai simte. Mai mult, deşi este o muncă în general practicată de bărbaţi, cele două doamne spun că primesc aprecieri din partea clienţilor.
„Ne-am obişnuit cu mirosul de prenadez, nici măcar nu-l mai simţim. Nu este o meserie uşoară, este grea, este toxică, ne murdărim, mai ales când tragem tălpile la polizor, nu te mai vezi om cu om, dar clienţii ne apreciază munca. Ne spun mai mereu, ce bine că sunteţi femei, că sunteţi mult mai migăloase decât bărbaţii. Tot timpul ne gândim, dacă nouă nu ne place ce am lucrat, clientului cum să-i placă?”, mai spun acestea.
Slătinenii care vin să-şi repare încălţămintea scot din buzunar de la 9 până la 30 de lei. Sunt şi situaţii în care încălţămintea este mult prea uzată, pentru a mai fi reparată.
„Se întâmplă ca oamenii să vină cu încălţăminte mult prea uzată. De celele mai multe ori, pielea este bună, însă nu mai avem ce să-i făcem la talpă. Avem clienţi care vin să-şi repare pantofi pe care-i au de acum 20 de ani, pentru că înainte exista calitate, nu ce se cumpără acum de pe internet, iar după două zile vin cu pantofii la noi, că le-a căzut flecul”, mai spune doamna Florica.
Nobilă odinioară, dar mai ales bine plătită, cizmăria este acum pe cale de dispariţie. Nici câştigurile nu mai sunt ca înainte, când salariul se ridica undeva la nivelul celor care deţineau funcţii de conducere.
„Pe timpul lui Ceauşescu, ne rămâneau copiii la cămine, nu ajungeam să-i luăm, pentru că aveam mult de lucru. Salariul nostru ajungea aproape la nivelul unui director de la uzina de aluminiu. Luam câte 2.500-3.000 de lei, pe timpul acela. Era mult de lucru... Dar oamenii au evoluat, acum poţi să-şi cumperi pantofi de oriunde”, îşi mai aminteşte una dintre cele două femei de la atelierul de cizmărie din Slatina.
Pe lângă atelierul de pe bulevardul principal, o astfel de cizmărie, care aparţine de Cooperativa „Arta Meşteşugarilor”, se mai află în cartierul Crişan. Acolo lucrează tot doi vechi meşteşugari. Dacă nu vor exista cursuri de ucenicie în această meserie, atunci cizmăria, odinioară extrem de căutată, ar putea dispărea din municipiul reşedinţă de judeţ.
