Circe, Senatoru’ şi Şefu’

-Ăsta cine e?, am întrebat-o eu pe colega din stânga, o fată cu care fusesem şi coleg la gimnaziu şi care era în presa locală de mai multă vreme decât mine.

-E viceprimarul?, a răspuns ea şoptit.

-Cine?, am continuat eu, iar ea i-a spus numele.

Viceprimarul avea o faţă de parcă ar fi dormit vreo două ore, în ultima săptămână, iar eu nu-mi puteam lua ochii de la un neg imens care trona pe nasul său. Din cauza acelui neg, o colegă i-a pus supranumele Circe, după o vrăjitoare din desene animate.
Circe vorbea rar, ca un învăţător, de parcă aştepta ca fiecare dintre jurnalişti să-şi noteze şi să-i soarbă fiecare vorbă. Chiar şi-aşa, n-am înţeles ce vrea, poate din cauza stângăciei mele în meserie sau pentru că chiar era incoerent.

L-am reîntâlnit, chiar a doua zi, la o conferinţă desfăşurată la fostul partid portocaliu pe care îl reprezenta. Partidul său făcuse o alianţă inexplicabilă cu partidul duşman, iar acum trebuia să fie aliat cu inamicii. La nivel local, asta se traducea în împărţirea direcţiilor deconcentrate, însă în judeţul Olt lucrurile nu erau aşa de simple, doar în alb şi negru.

O colegă l-a rugat pe Circe să comenteze o declaraţie a unui senator de la celălalt partid, acum aliat al viceprimarului, un mustăcios care ajunsese la a treia formaţiune. Circe i-a zis scurt: „Mă şterg la c*r cu mustaţa lui!”, izbucnind în râs şi aşteptându-se ca declaraţia să rămână „off the record”, ca o glumă cu ziariştii, el însuşi fiind un fost lucrător la ziar. Au urmat câteva vorbe mai „academice” tot la adresa partenerilor de coaliţie, dar ca declaraţii oficiale.

Ajuns în redacţie, am scris un text modest, mediocru. N-am zis nimic de faza cu ştersul la c*r, am scris doar ceva de genul că viceprimarul Circe şi-a contrat dur colegii de alianţă. M-am grăbit să dau textul şi am plecat. Nu mai suportam să stau mai mult de câteva ore în redacţia ziarului respectiv. Asociam ceea ce era prima mea experienţă în presă cu tot ce era mai rău. Acasă, sub chiuveta din baie, se fisurase o ţeavă şi se strânsese apă, care se împuţise. Nimeni din casă nu verificase de unde venea mirosul care-ţi muta nasul, mai ales dimineaţa. Eu asociam mirosul cu mersul la ziar, iar ziarul cu mirosul. Mi-era scârbă şi aş fi vrut să plec unde văd cu ochii, dar speram că voi lua salariul, la un moment dat. Nu l-am mai luat.

După câteva ore m-a sunat redactorul şef.

-Salut, uite ce e. A venit Şefu’ şi a văzut articolul tău cu Circe şi Senatoru’ şi a schimbat titlul. A zis „Circe, despre colegul de alianţă: Mă şterg la c*r cu mustaţa lui” şi l-a pus pe prima pagină.

Auzisem că Şefu’ mai face din astea, dar mă gândeam că nu voi fi eu în pricină. Nu-l suporta pe Circe de când îşi făcuse un ziar cu nume apropiat de al lui. Îl dăduse în judecată dar Circe câştigase, iar după ce devenise viceprimar îl amenda pe Şefu’ pe unde putea, mai ales pentru nişte spaţii comerciale pe care le deţinea prin zona gării din oraş. Greaţa pe ca o simţeam în fiecare dimineaţă se accentua. L-am rugat pe redactorul şef să nu mă semneze, deşi Circe ştia că doar eu pot fi.

A doua zi, o altă conferinţă, de data asta la primărie, tot cu Circe. Înainte de a începe m-a întrebat ce e cu titlul ăla. M-am blocat încercând să scot două cuvinte. Circe m-a bătut pe umăr şi mi-a zis că ştie că Şefu’ a umblat la text.

-Aşa face el! Lasă că-mi fac eu televiziune şi te iau la mine!, m-a liniştit. Asta nu l-a împiedicat ca, la începutul conferinţei, să mă batjocorească, alături de ziarul pe care îl reprezentam.

Am mai stat vreo două zile la ziarul respectiv. Am reuşit la concurenţă, unde chiar am învăţat meserie. La aproximativ un an, mă trezesc cu un telefon. Era Secretara lu’ Şefu’.

-Salut, vrea domn’ director să vorbească cu tine!”, mi-a transmis ea, după care mi-a făcut legătura cu Şefu’.

- Vreau să-ţi fac o ofertă pe bani mulţi, să vii la mine şi să revoluţionăm presa locală, mi-a spus el!

Nu-mi venea să cred că vrea să mă întorc în locul pe care eu îl asociam cu greaţa, cu ce e mai rău în jurnalism, iar pe el cu Satana. I-am spus că sunt de acord să ne întâlnim şi să vorbim, dar nu m-am dus la întâlnire. Ulterior mi-am dat seama că este un director de ziar care schimbă jurnaliştii ca pe şosete, grăbindu-se să-i înlocuiască dacă cer bani sau nu fac ce li se spune. Mai mult, e mereu tentat să angajeze fete de trei-patru ori mai tinere ca el, cărora le face propuneri pe care în ultimii ani poate să le mai onoreze doar luând o pastilă albastră. Mă tot gândeam că, l-a un moment dat, pastilele astea şi puştoaicele de 19-20 de ani îi vor pune capac. Nu-mi displăcea ideea...

M-a mai sunat încă de vreo două ori, mereu în perioada februarie-martie. Pe undeva, mă simţeam măgulit că mă tot bătea la cap să mă întorc, deşi nu aducea aminte niciodată de banii pe care mi-i datora sau de articolul pe care mi-l măcelărise. Nici eu nu ziceam nimic, considerând totul drept o taxă plătită să scap de acolo.