În urmă cu opt ani, primarul Slatinei de atunci propunea şi susţinea implementarea unui proiect educaţional, inedit pentru Slatina: Olimpiada Liceelor. Cu riscuri asumate, pentru că aici nu era permisă cale de mijloc, care să aşeze această întrecere între graniţele românescului „Las’ că merge!”, manifestarea a prins, de la an la an, din ce în ce mai bine. Şi, uite aşa, a trecut atâta vreme, şi anul acesta s-a desfăşurat a VIII-a ediţie.
Pe parcursul a aproape două săptămâni, competiţia s-a bucurat de o atenţie reală, nedisimulată în spatele corvoadei care domină de multe ori alte activităţi extraşcolare, acolo unde elevii vin doar să bifeze evenimentul şi să nu ia absenţe. În faţa unei şcoli unde nu există alternative, unde mai sunt atâtea de făcut din punct de vedere al reformei reale, o întrecere de acest gen este binevenită. Atrage ca un magnet, redescoperă spiritul de competiţie, iar copii, cu mic şi cu mare, toţi cei cuprinşi între clasa a IX-a şi a XII-a, pun suflet. Nici nu contează cine sunt câştigătorii, care este valoarea premiilor, cum se dedică unii mai mult sau mai puţin. Important este doar, aşa cum se regăseşte în ideea generală care defineşte, de la grecii antici încoace competiţia, participarea în sine.
Aşa cum decurg lucrurile, dincolo de politicienii care sunt astăzi la putere, de cei care au fost, de cei ce vor veni, Olimpiada Liceelor trebuie să ţină pasul cu timpul. Chiar să depăşească graniţele Slatinei şi să includă în calendarul evenimentelor care au loc, etape la care să poată participa şi elevi din celelalte licee ale Oltului. De dragul competiţiei, măcar!
Cum se poate introduce această extindere în proiectul în cauză? O întrebare dificilă, dar căreia, decidenţii din educaţie şi din administraţie îi pot găsi răspuns şi rezolvare. Voinţă există, capacitate de organizare trebuie, iar eventualele piedici apărute pe traseu sunt minore în raport cu ideea în sine. Beneficiile? Imense. Atâtea cât să risipească zidul artificial creat de cutume, între liceele din Slatina şi cele din judeţ. Acolo unde învaţă tot copii frumoşi, tot caractere în devenire, cât şi personalităţi, apte peste vreme, să însemne ceva într-o ţară unde cadenţa bunului simţ se caută cu o lampă aprinsă ziua, în amiaza mare, precum făcea, în urmă cu câteva secole bune, un filozof rămas în mintea posterităţii tocmai pentru acest lucru. Într-o lume unde nu existau facturi umflate la lumină, din cauza certificatelor verzi…
Şi, mai presus de olimpiada în sine, chiar şi deasupra proiectului care ar putea să ajungă unul de interes judeţean, cred că cel mai de preţ lucru, necuantificat prin clasamente şi premii, este dat de totalul amintirilor împărţite la fiecare participant la ediţiile din trecut şi din prezent, pe care le iau acasă, pentru a le avea în timp, elevii de azi, generaţia aşteptată de mâine. Căci, de ce nu am recunoaşte-o, amintirile rămân cel mai de preţ lucru pe care îl duce, din trecut spre viitor, omul timpului prezent. Fie copil, fie… om mare.
